Termeni precum provocare, criză sau blocaj au acompaniat fidel perioada pandemiei și, inevitabil, la o temperatură ceva mai scăzută vor reveni în toate zvârcolelile sezonale pe care o să le mai aibă celebrul virus. Acum, provocarea reală pentru slujitorii Altarului și credincioși (nu pentru că membrii clerului nu ar crede, ci aceasta este formula minunat de ambiguă „încetățenită“!) a fost, în lunile de izolare fizică, garantarea, a se citi inclusiv: improvizarea, unei continuități liturgice în absența dimensiunii senzoriale. Or, așa cum știm prea bine, Ortodoxia este celebrarea Întrupării, adresându-se tuturor simțurilor pentru ca, într-un efort suprasenzorial pe măsură, să bată discret la ușa profunzimilor umane, oglindă a dumnezeirii însămânțate de Creator în creație. Împreună cu această provocare a venit și ispita refugiului digital, credința trăită din fotoliu ajungând, fără a acuza pe nimeni, o practică larg răspândită. Iată de ce, la momentul inventarului de moment pe care îl facem împreună aceste zile, trebuie să ne punem și întrebarea ce se pierde și se câștigă în sau printr-o criză. Că știm deja de la grecii vechi: criza este nu doar o pacoste, ci în egală măsură o șansă. Sau, cu cuvintele Sfântului Antonie ce Mare, avem nevoie de ea ca dovadă că Dumnezeu încă ne iubește.