Simpozion internațional

Local și Universal în Ortodoxia românească. Credință - Unitate - Identitate

Iași, 9 - 11 Mai 2018

Stat, Biserică și reformă în vremea construcției Naționale. Epoca lui Cuza Vodă (1859-1866)

Dumitru Vitcu

Institutul de Istorie „A.D. Xenopol", Academia Română, Iași

Ca instituţie fundamentală a statului, încă de la cristalizarea primelor forme de organizare a acestuia, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit, prin secole, funcţiile indispensabile supravieţuirii noastre ca popor şi, ulterior, ca naţiune: loc de rugăciune, fort de apărare şi, nu în ultimul rând, spaţiu de învăţătură şi de propovăduire a dreptei credinţe, implicit a culturii, prin mijlocirea cuvântului scris. Pe măsura deşteptării conştiinţei naţionale, strădania bisericii străbune s-a vădit în cultivarea şi afirmarea limbii române prin traduceri şi tipărituri, prin asimilarea creatoare a elementelor de drept canonic cu cele de drept laic din vechea legislaţie bizantină, prin efortul de substituţie a limbilor slavonă şi greacă din cadrul slujbelor religioase cu limba română şi, desigur, prin transformarea centrelor tipografice existente în adevărate focare de viaţă religioasă şi de cultură naţională. Spiritul critic, de sorginte luministă, reclama însă şi necesitatea unor ample restructurări în plan social şi politic, menite să propulseze societatea românească pe calea modernizării instituţionale.

Aceasta a venit în chip natural, am spune, odată cu crearea statului naţional român modern, prin Unirea Principatelor la 1859, şi cu întregul proces reformator adiacent, marcând o veritabilă piatră de hotar în organizarea şi evoluţia vieţii bisericeşti, în afirmarea statutului clerului şi în reglementarea noilor raporturi între autorităţile laice şi cele bisericeşti. Din suita marilor reforme iniţiate şi realizate în spaţiul românesc extracarpatic de corifeii generaţiei unioniste, avându-l ca port-drapel pe Al. I. Cuza, nu puţine au vizat instituţia bisericii. Începând cu mult-discutata şi controversata Lege a secularizării averilor bisericeşti, prefigurată de câteva măsuri administrative defavorabile unor aşezăminte mânăstireşti din Moldova, continuând cu Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti sau Legea călugăriei, cu Legea comunală, ca şi Legea instrucţiunii, apoi Codul civil, care afectau atribuţii şi competenţe (până atunci) ecleziastice, Legea pentru înmormântări, ori Legea sinodală şi, în sfârşit, Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România, care a declanşat alt val de proteste, consacrat istoriografic prin sintagma „lupta pentru canonicitate”, toate se înscriu în efortul general de emancipare naţională şi bisericească.

Chiar dacă au zdruncinat tradiţia şi au provocat, uneori, frisoane sau reacţii potrivnice – fireşti şi explicabile – atât în rândul clericilor, cât şi al mirenilor, generând serioase dificultăţi externe, reformele iniţiate şi făptuite în spaţiul ecleziastic de „domnitorul Unirii”  s-au situat în perfect consens cu întreaga sa operă modernizatoare aşezată la temelia statului naţional român.

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Simpozionului Stăniloae, pentru a primi ultimele noutăți!
The subscriber's email address.